O nouă rezoluție a Organizației Națiunilor Unite privind comerțul transatlantic cu sclavi a declanșat o dezbatere globală intensă despre reparații istorice. Documentul cheamă statele membre ONU să participe la discuții despre „justiție reparatorie, incluzând scuze oficiale complete, măsuri de restituire, compensare, reabilitare, satisfacție, garanții de nerepetare și modificări ale legilor, programelor și serviciilor pentru a aborda rasismul și discriminarea sistemică”.
Deși nu este obligatorie din punct de vedere legal, rezoluția este considerată pe scară largă ca o piatră de hotar politică semnificativă. „Este o decizie foarte importantă… recunoaște faptul că comerțul transatlantic cu sclavi a fost o gravă nedreptate față de umanitate”, a declarat Isa Sanusi, director executiv al Amnesty International în Nigeria. „Doar această recunoaștere, chiar dacă simbolică, va deschide calea pentru abordarea acestei nedreptăți”, a adăugat Sanusi.
Pentru mulți africani și membri ai diasporei, votul semnalează o schimbare de la recunoașterea simbolică către o conversație globală mai substanțială despre responsabilitate.
De la memoria istorică la politica globală
De-a lungul coastei Ghanei, presiunea pentru reparații este adesea legată de siturile istorice unde moștenirea comerțului rămâne vizibilă. Castelul Elmina, construit în 1482, este unul dintre cele mai proeminente simboluri ale comerțului transatlantic cu sclavi. În spatele zidurilor sale, africanii înrobiți erau ținuți în temnițe înguste înainte de a fi forțați să urce pe corăbii cu destinația America.
Astăzi, vizitatorii trec prin aceleași spații, confruntându-se cu un trecut pe care mulți îl descriu ca profund personal. „Pot doar să îmi imaginez prin ce au trecut… asta este mai rău decât orice poveste ți-ar putea spune”, a declarat Charles Preston Britton, un căutător ancestral care vizitează situl. „Nu există nicio compensare pe care o poți face, dar este un început.”
Sentimentul de a face un prim pas se reflectă pe scena globală, unde apelurile pentru responsabilitate câștigă un nou avânt. „O scuză este un semn de recunoaștere că da, am făcut-o și recunoaștem că s-a întâmplat”, a spus curatorul patrimoniului cultural Michael Kunke. „Este un prim pas către celelalte lucruri… discuțiile despre reparații și toate acestea.”
Michael Ndimancho, analist politic la Universitatea din Douala din Camerun, este de acord, descriind recunoașterea ca fundația oricărui proces semnificativ. „Scuzele sunt foarte, foarte importante… totul începe cu a spune îmi pare rău”, a declarat el. „Când există acest regret, acum căutăm o cale de urmat.”
Sanusi leagă direct nedreptatea istorică de inegalitățile actuale. „Nedreptățile cu care ne confruntăm în întreaga lume sunt conectate la nedreptățile din trecut”, a spus el. „Aceste lucruri au un impact de lungă durată… nu se întâmplă pur și simplu în vid.”
Ce formă ar trebui să ia reparațiile?
Deși apelul pentru reparații câștigă amploare, nu există un consens asupra formei pe care ar trebui să o ia. Ndimancho argumentează că concentrarea exclusiv pe compensarea financiară riscă să simplifice excesiv o nedreptate istorică complexă. „Pe cine compensăm?”, a întrebat el. „Dacă vrei să o estimezi în termeni de bani, cât ar plăti și care sunt parametrii?”
În schimb, el sugerează o abordare mai structurală care să abordeze provocările de dezvoltare pe termen lung de pe continent. „Țările africane ar trebui să ceară anularea datoriei lor… asistență în termeni de educație, dezvoltare, dezvoltare culturală și socială.”
Sanusi de la Amnesty a subliniat de asemenea că reparațiile sunt o componentă esențială a justiției, „indiferent dacă ia forma unei recompense financiare sau a altor remedii, ceea ce contează este că nedreptatea este recunoscută și abordată.”
Citește și: ONU: Comerțul cu sclavi, cea mai gravă crimă
O istorie contestată
Dezbaterea asupra reparațiilor este complicată în continuare de întrebări despre implicarea africană în comerțul cu sclavi. Ndimancho recunoaște că unii lideri africani au participat la comerț, dar subliniază contextul mai larg în care s-a produs acest lucru. „A fost o perioadă în care africanii nu aveau decât să se implice… prin constrângere, prin forță”, a spus el. „Au venit cu intimidare.”
El sugerează că focusul ar trebui să rămână pe natura sistemică a comerțului transatlantic cu sclavi, pe care istoricii îl atribuie pe scară largă intereselor economice ale puterilor imperiale europene. „Victimele comerțului transatlantic cu sclavi se numără în milioane și sunt împrăștiate în întreaga lume”, a declarat el. „Mulți au fost deconectați de rădăcinile lor… iar familiile sunt încă traumatizate.”
Costul sclaviei
Istoricii estimează că cel puțin 12,5 milioane de africani au fost luați cu forța în timpul comerțului transatlantic cu sclavi, cu milioane mai mulți murind în timpul capturării și transportului. Impactul pe termen lung, spun analiștii, se extinde mult dincolo de aceste cifre.
Pentru Ndimancho, îndepărtarea a milioane de oameni a reprezentat o pierdere profundă de forță de muncă și potențial de dezvoltare. „Vorbim aici despre 13 milioane de africani… aceasta este o forță de muncă considerabilă care a fost scoasă din Africa”, a spus el. Ndimancho descrie aceasta ca un „cost istoric de dezvoltare” – un factor care, crede el, continuă să modeleze traiectoria economică a continentului și a contribuit la inegalități structurale care persistă astăzi.
Sanusi argumentează că aceste consecințe rămân vizibile în toate societățile. „Mulți oameni se confruntă încă cu excludere, rasism și discriminare… aceasta nu este doar istorie – este ceva cu care încă trăim.”
Pentru unii membri ai diasporei, consecințele sunt la fel de semnificative. „Am fost jefuiți dublu, mințiți dublu”, a declarat Dr. Lilieth Johnson Whittaker, o căutătoare ancestrală. „Și este timpul să plătească.”
Pentru mulți, rezoluția ONU nu marchează încheierea, ci începutul unei conversații întârziate mult timp despre justiție.