Un semnal clar vine dinspre Palatul Cotroceni. Și nu e unul de ignorat.
Diana Pungă, consilier de stat în cadrul Administrației Prezidențiale, a atras atenția că orice proiect legislativ care vizează organizațiile neguvernamentale trebuie construit împreună cu actorii din teren — nu în spatele ușilor închise, nu pe repede-înainte, și cu siguranță nu fără cei care vor fi direct afectați.
Declarația vine în contextul dezbaterilor aprinse din jurul unui proiect de lege menit să reglementeze modul în care sunt finanțate ONG-urile din România. Un subiect sensibil. Unul care împarte opinia publică exact în două.
Ce spune Cotroceniul, de fapt?
Mesajul este unul simplu, dar extrem de direct: legea nu se face fără societatea civilă la masă.
Ei bine, în traducere practică, asta înseamnă că orice inițiativă legislativă care atinge structura, funcționarea sau finanțarea organizațiilor nonprofit trebuie supusă unui proces real de consultare — nu unuia de fațadă, nu unuia în care documentele apar vinerea și votul se dă luni dimineața.
Și totusi, în România, astfel de grabă legislativă nu mai surprinde pe nimeni.
Semnalul transmis de consilierea prezidențială ridică o întrebare esențială: cui folosește o lege adoptată fără dialog? Transparența nu se impune prin decret. Se construiește prin negociere, prin includere, prin ascultarea tuturor vocilor — inclusiv a celor incomode.
De ce contează atât de mult această lege?
România are mii de organizații neguvernamentale active. Unele lucrează în domeniul social. Altele în educație, sănătate, mediu, drepturile omului. Multe supraviețuiesc din finanțări externe sau din granturi europene.
Un cadru legislativ care reglementează transparența acestor finanțări poate fi, în principiu, un lucru bun. Dar diavolul stă în detalii. O lege prost calibrată, adoptată fără consultare, poate deveni un instrument de presiune. Poate sufoca organizații incomode. Poate transforma birocrația într-o armă.
Nu e o exagerare. E o lecție pe care alte state europene au învățat-o deja — unele pe calea cea grea.
Conform Stiri24, tensiunile din jurul acestui subiect reflectă o tendință mai largă în spațiul public românesc: reglementarea societății civile a devenit un câmp de bătălie politică, iar mizele depășesc cu mult un simplu proiect de lege.
Și dacă tot vorbim despre România în raport cu instituțiile și partenerii săi, merită amintit că țara noastră se confruntă constant cu reproșul că nu știe să negocieze și să-și apere pozițiile — o temă analizată în detaliu aici: România la Bruxelles — de ce nu ne face nimeni loc la masă?
Ce urmează și ce ar trebui să urmeze
Proiectul de lege se află încă în dezbatere. Presiunea din partea Administrației Prezidențiale pentru un proces consultativ real este un semn că subiectul nu va fi îngropat rapid.
Dar cuvintele rămân cuvinte până când devin proceduri concrete. Consultare reală înseamnă timp suficient. Înseamnă documente publice. Înseamnă răspunsuri la amendamente. Înseamnă că vocea unui ONG din Iași sau Cluj contează la fel de mult ca cea a unui minister din București.
Ceea ce puțini știu este că în România, consultarea publică există pe hârtie de ani buni. Legea transparenței decizionale e în vigoare. Problema? De multe ori, ea rămâne doar pe hârtie.
Acum e momentul să fie altfel. Sau cel puțin — acesta e mesajul care vine de la Cotroceni.
Mingea e la Guvern. Societatea civilă așteaptă invitația la masă.