- Home
- Stil de viață
- Magazin
- Istoria ascunsă a satului lui Ioan de Hunedoara, înghițit de Lacul Cinciș. „Era un fel de San Marino al Transilvaniei”
Video Istoria ascunsă a satului lui Ioan de Hunedoara, înghițit de Lacul Cinciș. „Era un fel de San Marino al Transilvaniei”
Daniel Guţă 1 live Publicat: 22.11.2025 23:00
Satele medievale de pe Valea Cernei, locuri unde a trăit familia Huniazilor, au fost înghițite de apele Lacului Cinciș. Mărturii străvechi au scos la iveală istoriile lor tulburătoare, dar și relatări despre statutul lor excepțional.
Lacul Cinciș acoperă vetrele satelor Cinciș și Cerna. Foto: Daniel Guță
La începutul anilor ’60, localitățile Cinciș și Cerna, două dintre cele mai vechi așezări din Transilvania, au fost înghițite de apele lacului Cinciș, amenajat pentru a asigura aprovizionarea cu apă a orașului Hunedoara și a combinatului său siderurgic.
Satele dispărute de pe Valea Cernei
În 1962, sute de familii din cele două sate de pe Valea Cernei și din cătunele din vecinătatea lor au fost strămutate pentru a face loc noii acumulări hidrotehnice. Oamenii au fost mutați în Hunedoara sau în noul sat Cinciș-Cerna, construit în același an pe dealul Iuba, în apropiere de barajul Cinciș, aflat la 7 – 8 kilometri de Hunedoara.
Cei care au părăsit satele Cinciș și Cerna au fost nevoiți să lase în urmă vetre vechi de generații, biserici medievale, cimitire străvechi, iar odată cu satele pădurenilor, apele au acoperit și rămășițe ale mai multor așezări antice.
Câteva statui romane „togati” și alte artefacte au fost salvate din calea apelor, împreună cu bunuri ale vechilor biserici din vale, una dintre ele ctitorită de Huniazi în secolul al XV-lea. Dramele trăite de localnicii siliți să își părăsească în grabă satele de pe Valea Cernei, dar și ale celor care și-au pierdut viața de-a lungul timpului în lac, ruinele antice și medievale de pe fundul apei și mormintele strămoșești abandonate aici au inspirat mai multe legende.
„S-au spus multe lucruri despre lacul Cinciș: că ar fi bântuit de morții din cimitirele înghițite de apă, că aici s-au înecat oameni în fiecare an, iar cadavrele nu au mai ieșit la suprafață, că animalele nu se apropiau să bea apă din lac, că sunt șerpi sau balauri pe fundul lui. Au fost multe născociri despre lac, dar singurele blesteme puteau fi cele aruncate de oamenii necăjiți din cauza comuniștilor, care i-au forțat să-și părăsească vetrele”, își amintea o localnică strămutată din vechiul sat Cinciș, în localitatea sistematizată Cinciș-Cerna.
Satul de sub ape, loc al execuțiilor publice
Dincolo de poveștile exagerate legate de satele înghițite de apă, Cincișul și Cerna au păstrat o istorie tulburătoare, mai puțin cunoscută. Ambele sate au fost întemeiate de cneji români în Evul Mediu, cneazul Cincișului fiind menționat în 1360 cu numele Dan, iar cel al Cernei, în 1446, cu numele Boda.
Timp de secole, Cincișul a fost locul unde erau executați prizonierii și răufăcătorii, potrivit cărturarilor din secolele trecute.
„Pe drumul Topliței se află Csolnakos (n.r. Cinciș), unde familia Csolnakossy a deținut timp de secole dreptul de „pallos” (drept de judecată), primit de la Iancu de Hunedoara pentru tatăl său vitreg, Csolnakossy Jarizló (numit de istoricii români cneazul Jar). Datorită acestui privilegiu, satul a fost, până la sfârșitul secolului trecut, loc de execuții publice”, informa istoricul Weress Sándor în 1879.
Acesta amintea că satul nu plătea impozit, procesele oamenilor erau judecate de stăpânul domeniului, iar ei nu făceau apel la comitat, ci direct la Tabla Regală. Ordinele superioare erau valabile doar dacă cel mai vârstnic membru al familiei Csolnakossy își punea și el sigiliul pe ele.
„Un răufăcător care se refugia acolo nu putea fi urmărit de autoritățile comitatului fără permisiunea Csolnakossy-lor. În vremea Huniazilor, Csolnakos era centrul unui domeniu care cuprindea Hațeg, Dăbâca, Hășdău și Lingina (în documentele vechi numită Lenge viz)”, informa publicistul Weress Sándor în 1879.
Sate cu rădăcini antice și medievale
Și Cerna, satul învecinat Cincișului, avea o situație aparte. Istoricii din secolul al XIX-lea arătau că fusese dăruit familiei Cserna de regele Matia Corvin.
„Obiectul darului regal se află și astăzi în mâinile urmașilor, dintre care Domokos este unul dintre tot mai rarii proprietari ospitalieri și sinceri. Cerna cuprinde Cerna-Parosza (n.r. Păroasa) și Valea-Tolhárului (Valea Tâlharului). Prima a fost întemeiată de familii refugiate din România, iar locuitorii ei sunt și astăzi cei mai cinstiți și mai harnici oameni din tot Ținutul Pădurilor, mulți dintre ei lucrând la arzătoriile de cărbune ale statului din Poiana Răchițelii”, arăta publicistul în 1879.
În prezent, satul Lingina poartă numele de Izvoarele și se află pe malul sudic al lacului Cinciș, iar vechiul sat Păroasa este numit Dealul Mic și se află pe malul nordic. Ambele au împreună aproximativ 100 de locuitori.
Satele Dăbâca și Hășdău se află mai sus, pe valea Cernei, în comuna Toplița. Valea Tâlharului a fost înghițită de pădure, împreună cu alte cătune din jurul lacului Cinciș.
Așezările de pe Valea Cernei din Hunedoara au fost locuite în Antichitate, când resursele de fier au fost exploatate de daci și romani.
În Evul Mediu, au aparținut familiei Huniazilor și rudelor lui Ioan de Hunedoara, înnobilate la începutul secolului al XV-lea de regele Ungariei.
Accesează toate știrile de pe top10stiri.ro
Satul unde a început povestea Huniazilor
Elisabeta Morszinai, mama lui Ioan de Hunedoara, a locuit aici și ar fi fost înmormântată la biserica veche a satului Cinciș, ajunsă sub ape.
„Elisabeta Morzsinai, după moartea primului ei soț, s-a măritat cu Jariszló, stăpânul satului Chionakos (astăzi Csolnakos), și i-a născut patru fii. Benkő reproduce actul de scutire pe care voievodul l-a dat la Caransebeș în 1448, în favoarea acestor rude vitrege, precum și Statutoria dată acelorași în 1446, pe pagina precedentă: «Nobililor Dan, fiul răposatului Jariszló de Chionakos, precum și lui Vojk, Petru și Ioan…». Iar familia din Csolnakos stăpânește această moșie – pe care strămoșul o avea deja înainte de vremea voievodului – cu stema corbului ținând inelul și cu acea scutire fără egal primită de la voievod, până în ziua de azi”, informa cărturarul Ferenc Kazinczy, în 1817.
Unii istorici români afirmau, de asemenea, că Elisabeta, rămasă văduvă, se căsătorise cu cneazul Jar, cel care stăpânea moșia Cincișului, iar documente vechi informau despre privilegiile acesteia. O legendă medievală dezvăluia legătura amoroasă dintre regele Sigismund de Luxemburg și mama lui Ioan de Hunedoara, care a dus la nașterea acestuia.
Regele Ungariei ar fi ajuns în 1392 în Transilvania cu oastea, pentru a-l sprijini pe voievodul Mircea cel Bătrân în lupta pentru tron. Cronicarul Gașpar Heltai amintea că și-a stabilit tabăra pe Valea Streiului, în apropiere de Hațeg și Hunedoara, de unde își aduna oșteni dintre oamenii locului.
Ioan de Hunedoara și mama sa, portretizați la castelul Corvinilor. ADEVĂRUL
„Plictisindu-se de văduvie, regele începu a întreba pe pajii săi dacă nu văzuseră pe acolo vreo femeie frumoasă ori vreo fată. Ei îi răspunseră că au văzut o fată foarte frumoasă la un boier bogat și că nu-i era pereche în multe ținuturi. Regele trimise oamenii după fată. Când o aduseră și se înfățișă seara înaintea regelui, fata grăi astfel: «Mărite Doamne, eu sunt fată nobilă din neamul Morzsinai; dacă vrei să te unești cu mine, voi rămâne însărcinată cu tine. Ce va fi după aceea cu mine și cu copilul meu?»”, informa cărturarul
Regele îi promise averi, înnobilare și ranguri mai mari.
„Nici patru luni mai târziu, regele se întoarse biruitor și porunci să fie adusă iarăși frumoasa fată. Aceasta spuse că e însărcinată, iar regele scoase un inel de pe deget și i-l dădu Morzsinăi. Îi dădu și o scrisoare, apoi o trimise cu mare cheltuială și cu alte făgăduințe, iar el se întoarse la Buda”, informa Gașpar Heltai, la un secol după moartea lui Ioan de Hunedoara, în 1456.
Elisabeta și fiul său Ioan ar fi ajuns câțiva ani mai târziu la curtea regelui, iar acesta îi dărui femeii o moșie din ținuturile Hațegului, amintea Gașpar Heltai. Legenda fusese relatată anterior și de cronicarul Antonio Bonfinus, de la curtea regelui Matia Corvin. Legenda amintește și de stema corbului cu inel în cioc, acordată la înnobilare Huniazilor, dar păstrată și de cnejii Cholnoki din Cinciș și Nopcea din Țara Hațegului.
„San Marino” al Transilvaniei medievale
Din vremea regelui Matia Corvin, timp de mai multe secole, locuitorii satului Cinciș au fost scutiți de la plata oricăror dări, iar satul era asemuit cu o mică republică, un „stat în stat”, cu privilegii respectate.
„Locuitorii acestui sat nu plătesc tribut; nu se află sub jurisdicția comitatului; cauzele lor penale sunt judecate în fața stăpânilor lor de pământ (căci satul constituie o jurisdicție independentă), cu drept de apel la Tabla Regală (la fel ca în procesele din comitate). Poruncile regale nu au nicio putere la ei, dacă nu este atașată pecetea fratelui mai mare al stăpânilor din Csolnakos, ca inspector (cneaz) al locului”, informa istoricul József Benkő (1740–1814), citând documentele epocii.
„Acest sat Csolnakos este, în sânul trupului Transilvaniei, un fel de San Marino întregii țări”, concluziona cărturarul Ferenc Kazinczy, în 1817.
Daniel Guţă Citește mai multe despre: tinutul padurenilorlacul cincisioan de hunedoara
Vezi articol complet la: Adevarul